te iubesc...

te iubesc. Te iubesc pentru ca nu ma lasi intotdeauna sa fac ce vreau eu. Nu aud niciodata de la tine "cum vrei tu" sau 'unde vrei tu". Te iubesc pentru ca tu stii cel mai bine sa spui "nu". Te iubesc pentru ca tu esti cel mai bun critic al meu si pentru ca, alaturi de tine, devin un om mult mai bun si mai femeie decat sunt. Alaturi de tine lumea este mult mai frumoasa si toate mi se par banale atunci cand sunt cu tine. Te iubesc pentru ca nu mai am timp sa vad oamenii rai, mincinosi si prefacuti din jurul meu. Te iubesc pentru ca tu stii cel mai bine sa ma tii in brate atunci cand am o zi proasta si reusesti sa ma fac sa zambesc. Te iubesc pentru ca tu imi stii valoarea, iar atunci cand mergem pe strada si altcineva se uita dupa mine, ma iei in brate cu dragoste. Te iubesc pentru ca doar tu stii sa imi mangai parul de foc si sa ma saruti pe frunte, asa cum nimeni nu se pricepe.
Si cel mai mult te iubesc, pentru ca iti este drag de copilul din mine si pentru ca iubesti femeia care sunt.

“I’m fine, thanks!”

Traim intr-o lume marcata de firescul "Sunt bine, multumesc", cand de cele mai multe ori ne simtim foarte rau. Formula asta de exprimare ne-a intrat atat de bine in cap de parca este drogul nostru zilnic. Stiu sa glumesc si sa zambesc in timp ce creierul meu este innecat de ganduri negre. Si ma intreb asa...de ce trebuie sa avem aere d-astea de secolul 18? Ce incercam sa demonstram si mai ales, cui?
Uite ca mie nu mi-e bine deloc. Mi-e rau fizic, in primul rand. Dupa care ma ia cu rau cand ma gandesc la toti oamenii pe care i-am ajutat, fapta pentru care am primit doar un scuipat fix in obraz; si asta doar fiindca ei pot.
Parca s-a rasturnat caruta cu necazuri si probleme doar in curtea mea. Nu ma mai stresez sa recunosc lucruri atat de evidente pentru ca tocmai stresul de a fi perfecta m-a adus aici. Ce mi-a trebuit mie sa demonstrez ca eu pot sa fiu de tabla? Unde mi-o fi fost mintea....inca nu pot sa-mi dau seama. Pentru ce a trebuit sa mimez o fericire care mi-a adus atatea dezastre emotionale si financiare?
Mi-e sila de toate minciunile pe care le aud in fiecare secunda a existentei mele. Ma dor dintii de cat imi inclestez maxilarul sa nu urlu: MINTI!
M-am saturat de promisiuni neonorate, m-am saturat sa mai am rabdare si nu suport sa mai aud ca o sa fie bine. Pentru ca golul pe care il simt in stomac si-n inima nu il mai poate umple nimeni. Atunci cand credeam ca merge totul spre bine am inceput sa pierd ceea ce iubeam atat de mult. De parca asta ar fi inceputul sfarsitului care ma asteapta....