prietenia....intre dorinta si realitate!

Am visat si visez mult. La fel de mult precum am crezut si inca mai cred in povesti. Si in realitatea lor. Insa am invatat ca doare sa traiesti intr-o poveste si, cu fiecare zi care trece, constat cu tristete ca persoanele pe care le credeam apropiate sunt, de fapt, niste straini. Nu stiu cand si nu stiu cum ne-am instrainat si, mai ales, nu stiu de ce. Am zis ca nu imi pasa....insa se pare ca imi pasa. 

Mi-am spus ca o sa fiu indiferenta si atat, dar se pare ca nu pot. 

Pentru ca sufletul meu nu poate fi indiferent, nu poate inceta sa ii pese...si ma doare. Doare atat de tare!

Candva am crezut ca am invatat sa nu imi mai pun sufletul pe tava in fata nimanui, oricat de prieten ar parea in acel moment. E cea mai mare greseala, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, indiferent cat de mult te-ar iubi acel prieten tot iti va calca sufletul in picioare si se va comporta ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.