timpul trece, dar oamenii nu se mai schimba

mai pastrez inca, in inima si-n sufletul meu, intaiul "te iubesc". Intotdeauna m-am indragostit mult prea repede si mult prea usor, desi nu am lasat sa se vada asta. Dar acum, oricat de mult mi s-ar spune si oricat de mult mi s-ar demonstra, nu mai pot sa cred.
Nu pot sa cred ca exista iubire, nu pot sa cred ca exista happy-end-uri si poate doar pentru ca nimeni nu mai e dispus sa lupte pentru aceste lucruri. Ce trist e ca, chiar si acum, o simpla discutie poate rascoli atatea amintiri si ce trist este faptul ca in locul unor copii care se iubeau si care iubeau viata, a ramas o simpla amintire care doare. Culmea, inca doare, pentru ca tu ai inteles iubirea altfel.
Doare pentru ca am facut o promisiune in fata lui Dumnezeu, iar pentru mine fiecare zi care trece e o noua incalcare a acestei promisiuni. Poate ca eram mai tanara si mai naiva. Insa timpul nu ne iarta, iar oamenii nu se schimba.
Am inteles ca nu te schimbasei, pentru ca tu nu intelesesei ca toate promisiunile din lume nu-si aveau rostul tinand cont de faptul ca m-ai lasat singura atunci cand eu plangeam.

It was real, wasn't it? You and me. Such a long time ago, we were just a couple of kids. But we really loved each other, didn't we?

ireal

e de bine? Nu-i de bine. Imi doresc sa urlu. Atat de tare. Sunt irecuperabila. Traiesc intr-o lume ireala. A mea. Unde nimeni nu se integreaza. Nici macar eu.

miracolul din viata mea

sunt momente frumoase, sunt momente triste. Uneori stau si mai uit si parca imi traiesc viata la indigo. De prea multe ori, prea des. Astfel incat stau si ma gandesc daca nu cumva cer prea multe de la cei din jurul meu si mai ales de la mine. De la mine am cerut mult intotdeauna. Poate prea mult totusi, pentru ca daca stau sa ma gandesc nimeni nu s-a gandit la mine. Nimeni nu si-ar fi dat viata pentru mine, asa cum eram eu dispusa sa o fac. Si de ce si pentru ce?
Si cu toate astea, senzatia de deja-vu nu ma paraseste. Sunt nemultumita de modul in care viata mea se deruleaza desi multi ar spune ca am totul. Si totusi lipseste ceva. Lipseste ceva fara de care nu ma simt intreaga. Si din cauza asta, viata mea da cu rest.
Zilele trecute am urmarit un film superb care mi-a intarit si mai mult convingerea ca noi toti suntem cu un scop pe lumea asta. Suntem aici sa infaptuim miracole si nu putem pleca pana nu ne infaptuim propriul miracol. Dar, parca totul se scurge mult prea repede si uneori am senzatia ca va veni timpul sa plec si ca nu voi reusi sa imi infaptuiesc propriul miracol. Am nevoie de el, ca sa ma simt completa.

welcome...to my life!

Atunci cand cunosti pe cineva necunoscut si faceti cunostinta e ca si cum ii urezi  "bine ai venit". La momentul asta ne asumam un risc. Pentru ca ii permitem acelei persoane sa ne patrunda in viata si in suflet si niciodata nu putem stii ce secrete poarta cu ea. Secretele persoanei nou venite pot sa distruga atat viata ta, cat si a celor dragi tie. Pentru ca fiecare dintre noi am ales sa ne traim viata departe de ochii lumii, cu mii si mii de ite incurcate. Tocmai d-asta e bine sa fim extrem de precauti pe cine lasam sa intre in viata noastra si, mai ales, cui alegem sa incredintam secretele noastre. Pentru ca unii necunoscuti aleg sa nu mai plece din viata noastra si raman sa ne distruga viata cu secretele lor.